Bucharest Calling, apreciat la New York
Reprezentatiile pieselor romanesti ale Teatrului Luni la festivalul Fringe New York City (Fringe NYC), "Bucharest Calling" si "The Sunshine Play", scrise de Stefan Peca si regizate de Ana Margineanu, au parte de recenzii favorabile in presa din SUA.
"Bucharest Calling", care a avut cinci reprezentatii in cadrul festivalului, este o "drama despre tineri care se confrunta cu oportunitati limitate in lumea postcomunista", potrivit The New York Times, citat de NewsIn. Acelasi cotidian considera ca piesa "foloseste excelent spatiul restrans de joc si reaminteste publicului de caracterul international al festivalului".
Din distributia spectacolului fac parte Daniel Popa, Isabela Neamtu, Cosmin Selesi, Katia Pascariu si Laurentiu Banescu.
Piesa "The Sunshine Play", care a avut premiera mondiala in 2005 la Dublin Fringe Festival, se joaca tot de cinci ori la New York, intre 15 si 25 august. "The Sunshine Play" este povestea unui triunghi amoros, iar actiunea se desfasoara pe un acoperis. Piesa a castigat anul trecut premiul "Best Play-Relationship Drama" la festivalul London Fringe. Teatrul Luni este singura institutie din Europa de Est care participa la a 11-a editie a festivalului, la care sunt inscrise 188 de companii de teatru.
Cristina Pisica, 22
august 2007, Bussiness Standard, www.standard.ro
Arat bine azi?
Oare astazi sînt O.K? Arat cît de cît rezonabil? E mai bine decît ieri
sau e doar o simpla aparenta? Fiecare dintre noi îsi pune mai mult sau
mai putin constient, în fuga sau mustacind în tihna aceste întrebari,
cod pentru supravietuirea zilnica. Ele fac parte din programul nostru
obisnuit. Ne spalam dimineata pe dinti si aruncam o privire în oglinda,
trecem prin dreptul unei vitrine si tragem cu coada ochiului, ajungem
seara acasa si mai privim odata doar ca sa fim siguri. ªi toate astea
doar pentru a ne auto-confirma prezenta. Parodoxul este ca strategia de
identificare a oricaror schimbari, nevoia permanenta de a vedea exact
cum si unde ne situam printr-o comparatie ce functioneaza de cele mai
multe ori involuntar dar în acelasi timp indispensabil, tine tocmai de
raportarea la ceilalti. În absenta ei, redundanta întrebare nu ar avea
nici un sens. Vrem sa stim ca sîntem bine pentru ca impresia pe care o
producem sa fie placuta. În acesti parametri flexibili se desfasoara
jocul insinuant cu propria imagine si pe el mizeaza si textul lui
Durringer, unul dintre cei mai jucati dramaturgi francezi contemporani.
Ana Margineanu intuieste si valorizeaza atent formula de café-theatre,
punctînd nefortat si fara nici un fel de ostentatie, ca si în "Deseuri"
<deseuricronici.php> - permanenta provocare a publicului,
interrelationarea cu el, naturala si totodata esentiala pentru acest tip
de spectacol. Acolo ca si în "Arat bine azi"?, conditia marginalitatii
depasirea unei normalitati echivalenta cu stagnarea sînt subtil relevate.
Întrebarea pe care cei trei tineri si-o pun initial în gluma apoi din ce
în ce mai serios nu tine doar de un simplu gest de scanare exterioara. E
vorba de contactul direct, pe lama de cutit cu fictiunea pe care fiecare
o tese în jurul propriei imagini. Nevoia fisurarii ei treptate devine
absolut necesara pentru ca scoate la iveala realitatea de cele mai multe
ori ascunsa cu buna stiinta.
Trei tineri ? o tipa care dispretuieste imaginea falsa a cuplului cu
pretentii de fericire, un tip complexat sexual, nedespartit de un
reportofon ce îi creeaza falsa impresie de autentic si un homosexual -
sînt prinsi în acest mecanism friabil unde n-ai voie sa-ti mistifici
trairile si unde efortul de a arata bine devine aproape obsedant. Îi
uneste frica de a-si accepta slabiciunile, blazarea si tintuirea într-o
existenta banala. Ramîn împreuna din dorinta de a avea cu cine sa
împarta un corn cu vanilie, sau sa manînce o înghetata. Mai mult, pentru
a sti ca exista cineva care le poate spune ca arata O.K. Asta doar asa,
pentru o siguranta care oricît de penibila ar parea nu poate fi
ignorata. Face si ea parte din antrenamentul cotidian. Conversatiile
dintre ei, simple si aparent nesemnificative, ating un punct extrem de
fragil si detaliile fara importanta ajung sa capete rezonanta. Fiecare
gaseste în celalalt o punte de supravietuire si un barometru.
Fin, natural si dezinvolt, cu miscari senzuale nici o clipa fals
speculate sau gratuie este Toma Danila într-un rol în travesti, pe care
îl stapîneste nuantat, reusind foarte bine sa faca din fiecare aparitie
o prezenta. Sugestive- imaginea cu cel mai mare impact al aratarii si
auto-evaluarii la propriu- gesturile cu care se dezbraca de articolele
vestimentare în valoare de 8000 de franci L-am vazut si în "Sex,
Drugs,Rock&Roll" <sexdrugsrockandrollmichailov.php>, spectacolul de
absolvire de la Casandra unde interpreteaza cu un umor subtil rolul
starului rock, fost dependent de droguri, abulic si aparent sigur pe el.
Inserturile comice sînt bine suprapuse peste un fond de reala gravitate
(uneori usor prea accentuat) care depaseste simpla aparenta si scoate la
iveala confruntarea cu sine. Nu stiu cum aratati astazi, dar mergeti la
Green poate va lamuriti.
Mihaela Michailov, preluat din "Observatorul Cultural"
Fisa tehnica:
Arat bine azi? de Xavier Durringer
Regia: Ana Margineanu
Cu: Ada Simionica, Ioan Andrei Ionescu, Toma Danila
Muzica: Dorina Crisan Rusu
89 89 ...fierbinte dupa 89
Vreti un spectacol cu povesti romantice si lacrimogene? Nu veniti aici!
Vreti o comedie draguta si calduta care sa va adoarma? Ramâneti acasa cu
televizorul!
Vreti un spectacol snob si pretios? Nu, nu, ati gresit adresa!
Vreti sa aflati ce mai e nou? Va intereseaza un spectacol care sa va
priveasca personal? Premiera absoluta la puterea cinci, suna tentant?
Cinci dramaturgi noi v-au studiat si au scris pentru voi cinci piese
care nu s-au jucat niciodata.
Aveti curajul sa vedeti ce au gândit? Va asteptam!
Ana Margineanu
/În 89.89... fierbinte dupa ?89, Ana Margineanu transeaza corpul
anchilozat al României post-decembriste, incitându-l - prin conturul
steagului aplicat pe chilotii unei Marlyn lascive - sa se trezeasca.
?Albul cel mai pur? e în tandem cu eternul si fascinantul tricolor. Nu
noutatea scriiturii sau a tematicii este aportul spectacolului, ci tipul
de abordare inter-textuala, care suprima parametrii conventiei,
destructurând-o pe masura ce rolul devine o schita de joc.
Decliseizarea, anularea distantei scena ? sala (actorii sunt asezati la
începutul spectacolului în public) nu doar în sens fizic, ci si ca
element de constructie subterana, alimenteaza dinamica spectacolului.
Accentul cade pe interactivitatea sustinuta abil de actori, formula ?
liant a spectacolelor Anei Margineanu care le asigura o anumita unitate
de structura./
Mihaela Michailov - "Observator cultural" 23-29 noiembrie 2004
/Un scenariu inspirat conceput, pe muchie de cutit, acut, cu tensiuni de
tot felul, cu ironie si auto-ironie, cu tente parodice de plina clasa,
cu umor acid, taios, usturator, cu situatii si relatii umane, deloc
sofisticate, de zi cu zi, din mintea si din sufletele tuturor. Analiza
propune de fapt investigarea continua a trecutului, a raportului
fiecaruia cu el ? emotional, social, moral, rezidual ? pentru ca pe
acest raport se înalta prezentul, eliberant sau angoasant. (?)
Spectacolul Anei Margineanu este ca un concert de camera. Mica orchestra
sustine o partitura ce pare accesibila. Aici este si clenciul, momeala.
Pare pe întelesul tuturor si are, totodata grade de receptare. Concertul
este dirijat impecabil, este interpretat de virtuozi. Fiecare nota
conteaza, fiecare instrument în parte, fiecare atac, precum si fiecare
solo în parte care nu ar putea sa fie minunat daca nu s-ar sprijini pe
calitatile partenerilor./
Marina Constantinescu "România literara" 24-30 noiembrie 2004
Spectacolul a participat la:
- Festivalul Dramaturgiei Românesti de la Timisoara, editia a XI-
a (3-10 octombrie 2004)
- Festivalul de Dramaturgie Contemporana de la Brasov, editia a XVI-a
(12-19 noiembrie 2004)
- Festivalul de Teatru de Camera si Underground, Arad, editia a III-a
(16-22 mai 2005)
- Festivalul International de Teatru de la Sibiu, editia a-XII-a
(26 mai-5 iunie 2005)
- Gala noilor generatii ?Capul de regizor?, Buzau, editia a II-a
(12-18 iunie 2005)
Fisa tehnica:
89 89 ...fierbinte dupa 89 Scenariu de Ana Margineanu pe texte de ªtefan Caraman, Peca ªtefan, Petre Barbu, Paul Cilianu, Calin Blaga
Regia si Scenografia: Ana Margineanu
Cu: Coca Bloos, Gheorghe Visu, Maria Ploae, Cristian Iacob, Isabela Neamtu
Muzica: Petru Margineanu
Drumul spre "Deseuri
O data nu-i destul, spune o vorba englezeasca. Nici de doua ori nu e
relevant, se grabeste sa adauge observatorul într-ale teatrului. Totusi,
niste directii si predilectii încep sa se creioneze. Mini-panseurile au
fost stârnite de tânara regizoare Ana Margineanu, înca studenta la UNATC.
Recentul sau spectacol, "Deseuri" dupa "Teatru descompus" de Matei
Visniec, montat la Teatrul Luni de la Green Hours continua un drum
început anul trecut la Studioul Casandra cu "Cronici din toate zilele,
cronici din toate noptile" de Xavier Durringer. ªi atunci, ca si acum a
ales un text contemporan. Structura lor este si ea asemanatoare, de unde
prima remarca: atractia fata de scrierile de tip modular. Îngemanari de
scene scurte, în doua, maxim trei personaje, aparent fara legatura între
ele, care rimeaza undeva, într-un univers comun. Dincolo de diferentele
de tot felul - de statut, vîrsta, împrejurari, loc, extractie sociala -
sunt, în fond, constructii caleidoscopice ale prezentului, ale
cotidianului. Texte în care teza nu se articuleaza într-un discurs
coerent, ci se compune din fragmente ca într-un joc de puzzle.
Daca piesele au un numitor comun, spatiile însa difera fundamental. Iar
montarile s-au adecvat de fiecare data. La Casandra, Ana Margineanu a
recurs la o varianta moderna a scenei simultane. Actiuni paralele, în
mai multe planuri care îsi cedeaza, rând pe rând, întâietatea. La
Teatrul Luni, provocarea spatiului a condus la cu totul alte solutii. De
o parte, secventialitatea în derularea actelor, iar de cealalta parte,
initierea unei reale relatii cu audienta, pâna la momente de
interactivitate autentice. Problema spatiului nu se termina însa aici.
Teatrul Luni functioneaza - nu-i asa - la Green Hours, ceea ce înseamna
ca el este esentialmente un proiect de café- théâtre, gen guvernat de
legi mult diferite fata de institutia publica de cultura (subventionata,
bugetara si cu scena italiana pe deasupra!). Diferenta se reflecta în
plan estetic: nuanteaza optiunile, introduce alt tip de problematica,
alt tip de tratare a temelor. A nu se specula spre întelesuri cum ar fi
alunecarea în facil, accente puternice de divertisment s.a.m.d.
Nicidecum, este vorba efectiv despre o altfel de punere în pagina.
Personal, diferenta de loc m-a facut sa primesc diferit similitudinile
de lectura scenica a textelor în cauza. În cazul "Cronicilor"...,
pastrez rezerve în ce priveste gradul de asumare al mesajului. Durringer
scrie despre unul si acelasi lucru, asupra caruia revine obstinant ca
într-o serie de variatiuni pe tema fixa: exasperarea de a fi a
individului de conditie medie, de a se confrunta la nesfârsit cu modele
- cel mai adesea false, dar întotdeauna foarte înalte - create de lumea
contemporana. Montarea de la Casandra nu ajungea pâna la acest strat de
substanta tragica, nu sonda suficient în profunzimea scenelor. O
situatie întrucâtva comparabila exista si în "Deseuri". Numai ca aici
sunt transmise semnale, care izbutesc sa prelungeasca pomenita
interactivitate chiar dupa sfârsitul reprezentatiei. Titlul însusi, apoi
scenariul, ordinea actelor si finalmente spectacolul în ansamblu sunt o
invitatie, incita la a descoperi mai mult din universul lui Matei
Visniec. Contribuie substantial la declansarea acestei reactii modul de
rezolvare a modulelor scenice. "Caii la fereastra", de pilda, apeleaza
la îmbinarea rostirii monologului cu o gestica aparte, o formula hibrida
între un soi de pantomima atenuata, ponderata si o stilizare a
limbajului gestual al surdo-mutilor. "Alergatorul" - aici, în varianta
feminina - surprinde, de asemenea, prin chiar faptul ca lucrurile sunt
luate la propriu. Cineva alearga pe loc, în tinuta de jogging, iar
textul se ritmeaza dupa cadenta pasilor. ªi exemplele pot continua,
întrucât fiecare moment este lucrat distinct, are personalitate proprie
dar alimenteaza, de asemenea, acumularea dramatica. Meritul, desigur,
trebuie împartit cu cei trei protagonisti care trec succesiv prin mai
multe roluri si situatii. Viteza si siguranta cu care schimba
registrele, transformarile caracteriale, implantarea rapida în alte
stari sunt remarcabile, mai ales ca stiu sa-si poarte firesc si amprenta
prospetimii, a energiei de înca foarte tineri actori. Poate tocmai de
ceea trebuiau îndrumati mai în amanunt pentru a marca acel punct critic
care caracterizeaza scrierile lui Visniec. Aparenta de normalitate
initiala este atent construita, cu strecurarea câtorva elemente -
atitudine, tinuta, vestimentatie - usor stranii, amuzante totusi si
nicidecum anticipând criza. Drumul spre acest punct de ruptura este
parcurs cu abilitate, într-o buna stapânire a gradarii si/sau a
liniaritatii. O data atins însa, el nu este atacat cu rigurozitatea
aceea care presupune finete si forta totdeodata spre a declansa
universul absurd post-ionescian. Ceea ce se produce acolo este, în fapt,
accidentul, cu încarcatura de accident genetic pentru societatea
contemporana, careia îi anuleaza definitiv ordine si coerenta.
Este de considerat si varianta în care spectacolul nici macar nu si-ar
fi propus sa atinga, ci sa se opreasca în dreptul lui ca borna ultima
pentru rational, dincolo de care se întinde, implacabil, lipsa de sens.
ªi totusi, textul lui Matei Visniec se cheama "Teatru descompus". Or,
urmând lantul de conexiuni teatru - societate - materie organica si apoi
descompus - alterat - deseuri, rezultatul vorbeste de la sine.
Finalmente, toate acestea sunt motive serioase sa asteptam cu
marturisita nerabdare montarea cu numarul trei ce va fi semnata de Ana
Margineanu si care este deja în pregatire la Teatrul Odeon.
Eugenia Anca Rotescu articol preluat din "Observator Cultural"
Fisa tehnica:
Deseuri" dupa Teatru descompus de Matei Visniec.
Teatrul Luni de la Green Hours.
Regia: Ana Margineanu.
Scenografia: Radu Grigore.
Sound design: Nicolae Margineanu.
Distributia: Izabela Neamtu, Cosmin Selesi, Ciprian Nicolaiasa.
Ana Margineanu, o regizoare dura
Fiica actritei Maria Ploae (cu care seamana foarte mult) si a
regizorului de film Nicolae Margineanu, Ana Margineanu a terminat in
urma cu doi ani regie de teatru, iar spectacolul ei de debut de la
Teatrul LUNI, "Deseuri" (dupa "Teatru descompus" de Matei Visniec), i-a
adus nominalizarea la Premiul UNITER (alaturi de actorul Marius Manole
si regizoarea Teodora Campineanu, care-a si castigat). A montat pe scena
Odeonului "Morti si vii", pe un text al lui Stefan Caraman, dupa care
s-a intors la Green Hours pentru "Arat bine astazi?" (dupa Xavier
Durringer), iar de curand a experimentat teatrul de strada, impreuna cu
alti cinci tineri regizori, la Festivalul de Arta Medievala de la
Sighisoara. Nominalizata acum si la Premiile Prometheus pentru Debut,
Ana Margineanu e un nume despre care va continua sa se auda in teatrul
autohton.
ZIUA: Mama ta e actrita, tatal e regizor, fratele tau face muzica de
film. Cum s-a facut ca ai ales sa faci regie de teatru?
Ana Margineanu: Am ramas in domeniu, dar n-am repetat totusi ce fac
parintii mei. Glumesc, pe jumatate. Adevarul e ca au fost discutii - de
ce sa nu fac regie de film, nu actorie, pentru ca nimeni din familie
n-ar fi vrut sa fac asta, nici macar eu; cinstit e ca erau si mai putini
pe loc la teatru si, si mai cinstit, imi place mai mult teatrul. Culmea,
mi se pare ca ai mai multe posibilitati decat in film, mai ales ca poti
sa faci si teatru-film (s-aduci un ecran pe scena si sa filmezi); mi se
pare ca sunt foarte legate. Faptul ca teatrul moare chiar in clipa in
care se naste, in care exista, ca nimic nu e repetabil, nimic nu se
pastreaza, nu poti revedea nimic peste 20 de ani, mi se pare lucrul cel
mai frumos. Cred ca frumusetea este efemera si n-ar trebui prinsa, fixata.
ZIUA: Umbla vorba ca esti o regizoare dura, stiai?
A.M.: Nu stiu, mie nu mi-a spus-o pana acum nimeni. Din contra, mi s-au
plans niste oameni ca sunt foarte calma - si m-a surprins foarte tare,
fiindca mi-au spus-o tocmai dupa ce facusem o criza destul de serioasa,
dupa mine, si-mi aratasem toata duritatea.
ZIUA: Ai montat de doua ori "Cronici din toate zilele, cronici din toate
noptile", a lui Xavier Durringer. De ce-ti place atat de mult acest text?
A.M.: L-am pus de trei ori, prima data in anul III, la Teatrul Foarte
Mic, apoi la Casandra si acum la Green Hours. Cand vezi spectacolul,
oricare din astea trei, nu-ti prea poti da seama, dar daca citesti
textul, realizezi ca e incredibil, cred ca cel mai bun pe care l-am
citit vreodata, cel mai generos. Sunt mici fragmente, replici, autorul
nu da nici un fel de indicatii, nu precizeaza nici personajul care le
spune, nici ordinea in care trebuie spuse, absolut nimic. Poti sa faci
orice scenariu vrei, orice puzzle, sa aduci oricate personaje vrei. Asta
e o provocare continua, poti sa faci piesa asta in mii de feluri, fara
sa semene, pot fi spectacole total diferite - si ca scenariu, si ca
poveste, si ca tot. De-aia l-am tot luat, am fost nemultumita de
rezultat, l-am mai facut o data crezand c-o sa iasa mai bine, iarasi nu
mi-a placut, si, in sfarsit, cel de la Green Hours, ultimul (cel mai
scurt), mi se pare cel mai aproape de text.
ZIUA: Pentru Durringer, ca si pentru "Deseuri", ai preferat o formula de
cafe-theatre. De unde aceasta alegere?
A.M.: E iarasi un spatiu al libertatii absolute si mie asta-mi place
foarte mult, imi da aripi. Sunt si dezavantaje, e adevarat, teatrul de
stat are foarte multe atuuri, le-am incercat, sunt incantata de ele, dar
faptul ca aici poti sa faci absolut orice, ca responsbilitatile sunt, la
urma urmei, foarte mici (sunt implicati mai putini bani si mai putini
oameni) si daca nu iese, nu e neaparat o tragedie, plus faptul ca
lucrezi cu absolut oricine vrei, iti da o imensa libertate. Culmea,
tocmai datorita faptului ca aici oamenii sunt foarte prost platiti, e
clar ca vin de drag si ca nimeni nu vrea sa castige cine stie ce; cei
care vin stiu de la-nceput de ce-au facut-o.
ZIUA: Altfel spus, lumea e mult mai implicata si tine la ceea ce face.
A.M.: Clar, lumea e implicata si cand lucreaza pe o scena profesionista,
nu spun ca n-ar fi, dar la un moment dat se ajunge la gandul: "Ei,
pentru rahatul asta de salariu stau eu sa repet sase ore?". Ei, pe o
scena neconventionala dispare din start asta, pentru ca banii oricum nu
sunt si nu pentru asta stai. In plus, faci totul cu mana ta si asta-ti
da mai multa siguranta; nu iese totul cum ar iesi pe-o scena mare, cu
scenograf, cu masinisti, luministi, sunetisti, dar pe de alta parte,
toti acesti "a 12-a mana" devin oarecum obositori si foarte greu de
tinut sub control. Cand totul e facut cu mana ta, e mult mai simplu.
ZIUA: Dar ai lucrat foarte bine si cu cei de la Odeon, la "Morti si vii".
A.M.: Foarte bine-am lucrat, Doamne fereste sa ma plang de ei! Dar, cum
sa spun, a fost cumva un soc sa vezi o armata de oameni la dispozitia
ta. E complet altceva, nici nu mi se pare ca fac acelasi lucru, aceeasi
meserie, intr-un teatru de stat si la Green Hours. Diferenta e imensa.
ZIUA: Ti-a parut rau ca n-ai castigat Premiul UNITER anul acesta?
A.M.: Ca sa fiu ticaloasa, trebuie sa recunosc ca pe undeva ma asteptam
sa-l iau si-am fost destul de surprinsa ca n-am castigat. Sunt destul de
egoista. Dar trista sau suparata n-am fost deloc, chiar m-am bucurat pe
urma ca nu l-am luat.
ZIUA: De ce?
A.M.: Pentru ca mi-a placut foarte mult sa pierd impreuna cu Marius
Manole, sa formam o echipa de invinsi. Din punct de vedere sentimental,
m-as fi bucurat foarte tare sa castige Marius Manole, m-as fi bucurat sa
castig si eu, oricare dintre noi doi ar fi luat premiul i-ar fi parut
rau pentru celalalt, iar asa, sa nu luam nici unul, a fost cea mai buna
solutie.
ZIUA: Asa s-a facut c-ai inceput sa lucrezi cu Marius?
A.M.: A, nu! A fost ocazia extraordinara a proiectului Sighisoara, in
care puteai s-alegi actorii cu care vrei sa lucrezi. Foarte rar
se-ntampla asa ceva, si-atunci am putut lucra cu multi actori cu care
voiam s-o fac si n-apucasem: cu Ada Milea (si a fost o colaborare
extraordinara), cu Rodica Ionescu, Madalina Constantin, cu care lucrasem
in facultate si pe urma n-am mai apucat. Cu majoritatea dintre ei nu mai
lucrasem niciodata, cu altii-din facultate si le duceam dorul. Iar unul
din spectacolele facute pentru Sighisoara ma tenteaza foarte mult sa-l
aduc in curtea de la Green Hours, de ceva timp gandesc momentul.
ZIUA: Cum de v-ati gandit sa faceti teatru de strada, desi nici unul
dintre voi (Radu Apostol, Gianina Carbunariu, Sorin Militaru, Alexandru
Berceanu, tu) nu mai facuse asa ceva?
A.M.: A venit colegul si prietenul nostru Alexandru Berceanu si ne-a
spus: "Hai s-o facem!". E adevarat ca nici unul nu mai facuse teatru de
strada si nici nu-si manifestase dorinta nemijlocita s-o faca. Dar
lucrul cel mai important a fost ca ni se oferea ocazia sa fim impreuna,
sa avem un proiect comun care sa ne reprezinte, puteam sa facem ceva in
care sa nu mai fim fiecare singur, si ni s-a parut ca rezultatul ar fi
mai puternic decat dac-am face separat cate ceva pe undeva. Cat a iesit
ceea ce ne-am propus, cat nu, ramane de discutat.
ZIUA: Totusi, cat de apropiat a fost rezultatul de ideea initiala?
A.M.: Am impresia ca lucrurile au iesit, raportat la conditiile pe care
le-am avut. S-au schimbat multe fata de propunerile de la-nceput, si-n
momentul acesta, daca din 12 spectacole, cate-au fost acolo, trei au
iesit foarte bine, asta inseamna deja o realizare; ca noi am vrut sa
iasa toate bine si n-a fost asa, e adevarat. Dar chiar nu cred ca se
putea scoate, in conditiile de acolo, mai mult decat s-a scos. De la
prima la ultima discutie s-a tot taiat si proiectul a fost ciuntit
continuu, inclusiv au cazut 6 spectacole si din 18 au ramas 12. Voiam sa
fie un singur spectacol, "Decameronul", semnat de toti, care sa aiba o
unitate, un inceput si un final; n-a fost un spectacol mare, au fost 12
mai mici; renuntarile au venit pe parcurs - si s-a tot renuntat ca sa se
poata face. La urma urmei, cred ca e firesc sa fie asa.
ZIUA: A meritat sa renuntati la atat de mult numai sa iasa?
A.M.: Daca n-ar fi iesit nimic, probabil as fi spus ca nu. Daca m-ai fi
intrebat la Sighisoara, clar ti-as fi spus ca nu. Acum mi se pare c-a
meritat, pentru toate contactele pe care le-am avut, pentru experienta
pe care-am castigat-o, pentru cele cateva spectacole care-au iesit.
A consemnat Iulia POPOVICI
The Sunshine Play
Project Cube
Tues 27 Sep - Sun 02 Oct; 6:30pm
Story-telling ? particularly acting ? is make-believe, and great
story-telling keeps an audience unaware of such artifice until they find
themselves crying, laughing or gasping at a moment of danger that they
know is unreal. The Sunshine Play (written by Peca Stefan, directed by
Ana Mârgineanu), set on the roof of a building in Romania, is an example
of great story-telling. Three people come to the roof during the course
of one night ? a couple in a long-term relationship and a stranger. They
talk, argue, laugh, cry and smoke.
This simple premise is given an equally uncluttered set ? the section of
roof where the characters meet. Lighting is minimalist and sound effects
are used sparingly. The focus is on the characters themselves ? played
by Daniel Popa, Isabela Neamtu and Cosmin Selesi ? and their stories.
All of the actors are on top form, not only communicating the play?s
text but also allowing the silences and pauses to develop and have a
life of their own (a lesson that many directors never learn). This is a
great little play that deserves to be sold out for the rest of its run.
John Hayes
